În aceasta luna, în ziua a douasprezecea, pomenirea preacuviosului parintelui nostru Teofan Marturisitorul din Singriana, care a locuit în tarina cea mare.
Acest sfânt, s-a nascut din parintii Isac si Teodota. Tatal sau savârsindu-se din viata, în timp ce se gasea mai mare peste tinutul eghepelaghitilor, el a ramas în grija mamei sale. La vârsta de doisprezece ani a fost logodit cu o copila, cu care a trait laolalta timp de opt ani. Si el si logodnica lui aveau multa avere. Auzind pe unul dintre servii sai vorbindu-i de viata monahala, s-a umplut de dor dupa aceasta viata. Dupa ce mama lui a murit, lasându-i nesfârsita bogatie, tatal logodnicei lui îl silea continuu sa îndeplineasca cele rânduite în vederea casatoriei. Venind ziua sorocita pentru aceasta, li s-a pregatit camara de nunta si atât cântecele de nunta, cât si toate celelalte s-au savârsit dupa rânduiala. Dar dupa ce fericitul Teofan si sotia lui au ramas singuri, el a dezvaluit tinerei gândurile tainice pe care le avea, iar aceasta nu numai ca a consimtit la ceea ce îi cerea sotul ei, ci l-a încredintat ca ceea ce avea sa faca el, va face si ea, deopotriva. Auzind acestea Teofan a multumit lui Dumnezeu, iar de atunci mai departe îsi faceau împreuna rugaciunile lor de zi si de noapte.
Nelegiuitul împarat Leon, ca si socrul tânarului, auzind acestea s-au împotrivit cu toata puterea dorintei lui. Ceva mai mult, împaratul i-a trimis la cetatea Cizicului, care atunci se zidea, încredintându-l cu supravegherea lucrarilor. Ducându-se acolo, cinstitul tânar a adus la îndeplinire porunca împaratului, împlinind lucrarea aceea cu cheltuiala lui. În anul al douazeci si unulea al lui, împaratul cel cu nume de fiara si socrul lui încetând din viata, de pe urma mortii lor nu numai Teofan s-a bucurat de libertate, ci si lumea întreaga. Sceptrul împaratiei a fost luat mai departe de împ. Irina.
Fiindca acum îsi putea aduce nestingherit gândul la îndeplinire, el si-a împartit averile celor lipsiti si saraci si pe toti slujitorii lui i-a cinstit cu libertatea. Si dând sotiei sale multa avere, a dus-o, dupa voia ei în Mânastirea Princhipos, unde aceasta s-a calugarit, primind numele de Irina, în loc de Megalusa, cum se numea mai înainte. Iar el, dându-se pe sine Domnului, a intrat în mânastirea, zisa a lui Polihroniu, care se gasea în muntii din tinutul Singrana. Daca s-a facut calugar, nu a voit sa primeasca sa fie conducator, ci stând în chilie, îsi scotea hrana de pe urma propriilor sale mâini, copiind, cu scrisul sau frumos, diferite lucrari, timp neîntrerupt de sase ani. Dupa aceasta, plecând de acolo, s-a dus în asa-numita insula Calonim, unde dupa ce a ridicat o mânastire, s-a întors iarasi în Muntele Singrianei. În al cincizecilea an al vietii lui a fost cuprins de o boala. Pe urma acestei boli el a ramas mai departe tot timpul vietii la pat si nemiscat.
Dupa împarateasa Irina a urmat la împaratie Leon Armeanul. Cele întâmplate în timpul împaratiei acestuia sunt cunoscute de toti. El a mers pâna acolo cu ticalosia si nelegiuirea lui, încât a trimis dupa acest om al lui Dumnezeu, spunându-i: "Vino si te roaga pentru noi, ca pornim împotriva barbarilor". Dar Teofan, pentru ca nu se putea misca, a fost luat cu caruta, dus pâna la corabie si apoi cu corabia adus pâna la Constantinopol. Ajuns aici, nu a putut vedea fata cea necurata a tiranului, ci acesta i-a trimis numai înstiintare spunându-i:
"Daca vei consimti la rugamintea mea, îti voi da si tie si manastirii tale multe bunatati; iar de nu, te voi pedepsi cu lemnul Spânzuratorii si te voi pune înaintea tuturor ca pilda, spre înfricosare. Marturisitorul Teofan însa i-a raspuns: "Nu-ti deserta vistieriile de darurile tale; în ce priveste lemnul spânzuratorii, sau chiar si focul, pregateste-le înca de astazi. Caci aceasta doresc: sa mor pentru dragostea Hristosului meu".
Auzind acestea, nerusinatul l-a dat în mâinile lui Ioan Mantos, care se gasea atunci pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, care se falea cu stiinta lui, pentru ca socotea ca acesta îl va face sa-si schimbe gândul, cu puterea intrigilor sale. Sfântul Teofan, fiind dat în seama acestuia, a fost dus la mânastirea de la Ormizda a lui Sergiu si Vach, care se gasea în apropierea palatului, unde a început lupta în cuvinte cu Mantos. Dar Mantos fiind învins de Teofan, care l-a strafulgerat cu lumina întelepciunii lui si care l-a încredintat de neschimbarea gândului sau, plin de rusine l-a trimis din nou nebunului tiran, aratându-se cu aceasta, nemernicul, nu orator plin de slava, ci dimpotriva, cu totul neînvatat. Si ducându-se si el înaintea împaratului i-a zis: "O, împarate, mai usor este a înmuia fierul ca ceara, decât sa schimbi pe omul acesta în ceea ce doresti tu".
Dupa ce tiranul a aflat aceasta, a dat porunca sa fie dus sfântul în palatul lui Elefteriu si sa fie închis într-o încapere foarte strâmta si întunecoasa, punându-se si paznici la usa, asa încât sa nu poata fi slujit de cineva. Traind în felul acesta timp de doi ani si apasat fiind de necazuri si de nevoi, a rusinat si cu aceasta pe tiran. Caci neizbutind nimic, cu toate ca-l silea în fiecare zi sa se supuna vointei lui, a fost surghiunit în insula Samotrachi. Dar ducerea lui în surghiun, i-a grabit si plecarea din trup. Astfel traind în acea insula numai douazeci si trei de zile, a raposat acolo, pornind în cuviosie si în pace la Domnul. Si cine, oare, ar putea spune de câte binecuvântari s-a umplut locul acela si câte vindecari au înflorit mai târziu acolo?
Tot în aceasta zi, pomenirea preacuviosului parintelui nostru Grigore Dialogul, papa al Romei.
Acesta a trait în vremea împaratului Iustinian si a fost mai întâi monah si egumen al mânastirii asa-zisa a Clioscavrei. Apoi i s-a încredintat scaunul arhieresc; dar a primit arhieria nu la întâmplare sau prin vreo alegere fara de judecata, ci cu vointa lui Dumnezeu, asa cum se va vedea mai departe. Astfel, pe când se gasea înca în mânastire stând în chilia lui si pregatindu-se odata sa ia pana si sa o înmoaie în cerneala ca sa scrie, a venit la el cineva care tocmai scapase dintr-un naufragiu, plângându-si nenorocirea si rugându-l pe cuvios sa se milostiveasca si sa-i ajute în nenorocirea în care se gasea. Dar acela care-i cerea acestea nu era cineva lipsit, dupa cum se va vedea; caci nici macar om nu era, care scapat din vreun naufragiu sa vina la el gol, din nevoia de a capata ceva, ci era un înger, care sub chipul acesta de om care avea nevoie, venise la el ca sa dea pe fata dragostea nesfârsita de oameni care se gasea ascunsa în sufletul cuviosului Grigore. Acela venind o data si mai venind dupa aceasta si a doua si a treia oara, nu a plecat niciodata cu mâna goala, încât dupa ce sfântului nu i-a mai ramas nici o moneda de aur, a adus si i-a dat plin de osârdie, chiar si potirul de argint al mânastirii. Caci atât de lipsit de rautate si plin de dragoste era fata de cei lipsiti, încât nu numai ca, din lipsa banilor si de pe urma staruintei celui ce-i cerea si care primise de la el tot ce avea, de câte ori venise, nu s-a suparat, cautând sa-l urasca si sa-l alunge, ci a mers pâna acolo încât s-a atins si de lucrurile manastirii care nu puteau fi înstrainate, decât sa-l treaca cu vederea pe omul acela, care nu putea dobândi cele de care avea nevoie si sa-l lase sa plece neajutorat.
Dar, ajungând la treapta de arhiereu, a aratat si mai departe aceeasi dragoste fata de cei saraci. O data, dând porunca sa fie adusi la masa lui doisprezece saraci, în timp ce se aflau la masa, el a vazut si pe un al treisprezecelea, care i s-a aratat numai lui, în timp ce ceilalti nu puteau sa-l vada. Dupa chipul înfatisarii si dupa miscarile launtrice acesta din urma i s-a parut sfântului deosebit de ceilalti. Pentru aceasta oprindu-l, l-a întrebat care este numele lui si cine este de a venit si el acolo. Acela însa i-a raspuns ca nu este îngaduit sa auda cineva numele lui, caci este un nume minunat; a spus numai ca este un înger, care mai înainte fusese trimis de Dumnezeu la el pentru a-i cere bani si care dupa aceea primise porunca de la Dumnezeu sa fie mereu cu el si sa-l pazeasca.
Cuviosul parinte Grigore, fiind priceput în mestesugul scrisului si cunoscând toata întelepciunea, a lasat Bisericii multe scrieri, care au fost puse dupa aceea pe limba greceasca. Acestea au fost alcatuite nu numai cu ajutorul judecatilor omenesti si cu întelepciunea cuvintelor, ci si cu ajutorul Duhului Sfânt, asa cum dupa încetarea lui din viata si dupa pristavirea lui ne-a facut cunoscut arhidiaconul lui, Petru, care ne-a spus ca ori de câte ori sfântul Grigore scria, un porumbel alb se apropia de gura lui, ca si cum i-ar fi aratat si i-ar fi îndemnat cele ce trebuia sa scrie. Ajungând pâna în locurile îndepartate ale Apusului, sfântul Grigore a petrecut învatând si aducând la Hristos neamul saxonilor, pentru care acestia se duc la Roma cea batrâna, unde se gaseste îngropat trupul sau, cinstindu-l în fiecare an cu cinstiri deosebite. Se spune, iarasi, ca el este cel ce a hotarât ca sa se savârseasca de catre romani Sfânta Liturghie si în post, alcatuind Liturghia celor mai înainte sfintite, care se savârseste si în zilele de acum.
Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Finees, care în pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea celor noua sfinti mucenici, care prin foc s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului parintelui nostru Simeon, Noul Teolog, care în pace s-a savârsit.
Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.