Mănastirile sunt organizate în marea majoritate ca si chinovii, adica mânastiri cu viata de obste - calugari ce traiesc în castitate, saracie si ascultare deplina, ei si-au daruit viata lui Dumnezeu.
Calugarii sunt datori a pazi în asezamintele lor, viata de obste desavârsita, adica: unirea în duh si legatura dragostei dintre frati pentru numele Domnului Iisus Hristos, fiindca, dupa cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, acesta este lucrul cel mai de seama din toata iconomia Întruparii Mântuitorului, ca sa faca pace între oameni, sa-i învete a se iubi unul pe altul. Pe temeiul sfintelor canoane, care ne învata: „monahii sa nu aiba nimic al lor, propriu”, calugarii sunt datori sa aiba toate lucrurile si masa în comun pentru a împlini astfel votul saraciei de buna voie.
La Mânăstirea din Sâmbăta de Sus, așa cum era organizată mănăstirea, până la Sf. Constantin Brâncoveanu, viețuirea călugărilor se apropia mai mult cu modelul idioritmic, în care viețuitorii aveau o rânduială de rugăciune și muncă proprie.Sf. Constantin Brâncoveanu a reorganizat mânastirea ca asezamânt cu viata de obste (chinovitica).
Dupa distrugerea austriaca din 1785, vietuitorii s-au împrastiat prin satele vecine, unii ctitorind biserici (egumenul Visarion a ridicat biserica din satul Sâmbata de Sus, unde este si înmormântat), iar altii au trecut muntii în tara Româneasca, asezându-se în mânastirile de acolo (un ieromonah originar din Fagaras, Nicodim, a ajuns egumen al manastirii Berislavesti — Arges, care putea adaposti si alti calugari de la Sâmbata).
Pentru rugăciunea de obște foloseau biserica din poiana Braniștei, dar în viața lor monahală predomina rugăciunea individuală sau pravila de chilie împletită cu rugăciunea cea de toată vremea și munca pentru asigurarea existenței. Rugăciune de obște se făcea mai ales în duminici și sărbători, când călugării părăseau chiliile lor din pădure (cel mai adesea colibe din bârne de lemn sau bordeie săpate în pământ) și veneau la biserică pentru a se spovedi și împărtăși cu Sfintele Taine.
Datele referitoare la viețuitorii mânăstirii din perioada veche sunt foarte puține. Cunoaștem numai câteva nume:
- popa Albul în 1637 și 1647, (ieromonah);
- călugărul Iosif în 1653, (egumen);
- popa Solomon în 1681, (ieromonah);
- preotul Mitrofan dascălul viitorului egumen Ioan din Pojorta,
(ieromonah);
- Ioan din Pojorta în 1701, (egumen);
- popa Bucur în 1704 și 1711, “vătaful” școlii de grămătici,
psalt, copist și profesor, (ieromonah);
- popa Visarion în 1743, 1746, 1751, 1754, 1761, 1766, 1783,
(egumen);
- cinci călugări și cinci călugărițe în 1748, conform „conscripției”
(recensământ);
- Samoil din Lisa în 1755, (monah);
- Ieromonah popa Andrei în 1761 (viețuitor la schitul mânăstirii),
iar în 1772 același popa Andrei Matei este egumen al
schitului;
- erei Ionașcu Pană Mihai în 1766 zugrav de biserici,
(ieromonah);
- erei Isaia în 1766 ctitor, 1772 în conscripție, (ieromonah);
- popa David în 1772, (ieromonah);
- monahii Ilie Bogdan și Ion Antinie în 1772, (viețuitori la
schit).
Primii vietuitorii ai manastirii de dupa refacerea acesteia
După reînființarea mânăstirii, începând cu anul 1939 s-au așezat primii viețuitori la mânăstire; mai întâi părintele diacon Zian Boca – viitorul părinte Arsenie, apoi părintele Dumitru Popescu – viitorul părinte Serafim și părintele Nicolae Mladin.
În jurul acestora, atrași în mod deosebit de personalitatea părintelui Arsenie Boca, în scurt timp au venit la mânăstire alți doritori de viață sfântă.
Așa se face că după numai 13 ani, în anul 1952 obștea mânăstirii număra 24 de viețuitori. Mânăstirea, care era condusă de părintele protosincel Serafim Popescu, avea 2 ieromonahi slujitori (Iustin Vasilescu și Nicolae Mladin), 3 ierodiaconi (Veniamin Tohăneanu, Irineu Crăciunaș și Ieronim Sofonea), un diacon celib (Aurel Grecu), 13 monahi (Timotei Tohăneanu, Sebastian Dobre, Visarion Leancu, Varnava Gavrilă, Efrem Druță, Paisie Tinca, Dometie Moian, Antonie Greavu, Nichita Corca, Gherasim Andreiaș, Casian Cuciureanu și Vartolomei Roșca) și 5 frați începători (Ioan Zaiță, Andrei Bobocea, Gheorghe Tohăneanu, Gheorghe Bârsan și Nicolae Florea).
Stareții Mânăstirii Brâncoveanu
Primul egumen cunoscut al mânăstirii este “cinstitul Iosif”, care a participat ca martor la acțiunea de punere în stăpânire a moșiei Sâmbăta de Sus pentru Preda Brâncoveanu la anul 1653.
Al doilea egumen de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea este Ioan, de loc din Pojorta. El a activat ca egumen în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și a fost sfetnicul domnitorului în acțiunea de reorganizare a vieții monahale la mânăstire.
Un al treilea egumen de la mijlocul secolului al XVIII-lea este conducătorul schitului mânăstirii sau al mânăstirii din jos, anume Matei. Părintele Matei depindea canonic și era dator cu supunerea egumenului mânăstirii mari – Visarion.
Între stareţii care au îndrumat obştea monahală, după restaurarea acesteia, atât pe planul vieţii duhovniceşti dar şi pe cel administrativ – economic amintim: Protosinghel Arsenie Boca, Arhim. Serafim Popescu, Arhim. Ioan Dinu, Arhim. Veniamin Tohăneanu, Arhim. Irineu Duvlea.
Obștea mănăstirii în prezent
În prezent obştea mănăstirii numără 30 de vieţuitori, condusă fiind de părintele Arhimandrit Atanasie Roman, stareţul mănăstirii, care împreună cu obştea, se străduiesc să ducă mai departe ceea ce au început parinții Arsenie Boca şi Părintele Serafim Popescu, urmați de părintele Veniamin Tohăneanu.
Dumnezeu să ocrotească obştea şi pe toţi credincioşii care calcă pragul acestei sfinte mănăstiri.